Fotbalul românesc pare că își numără rândurile tot mai des, într-un interval în care tribunele au rămas cu aceleași povești, dar cu tot mai puține voci care le pot
confirma. În câteva luni, trei nume grele asociate cu Iașiul și Aradul au ajuns din nou pe buzele oamenilor nu pentru un gol, nu pentru o promovare, ci pentru un gol pe care nu-l mai acoperă nicio statistică.
Nu e vorba doar despre performanță, ci despre acel tip de loialitate care te face să rămâi reper pentru un oraș chiar și după ce nu mai porți ghete. Când astfel de oameni dispar din peisaj, cluburile nu pierd doar „foști jucători”. Pierd bucăți din identitatea lor.
Un fundaș care a ținut Copoul în picioare
Numele lui Dumitru „Mituș” Anton revine în centrul atenției cu forța aceea pe care o au doar veștile care lovesc dintr-odată. Născut la Bivolari, în județul Iași, a devenit pentru Politehnica Iași un simbol al unei epoci în care devotamentul era mai important decât orice transfer „cu nume”.
Între 1973 și 1985, Dumitru Anton a strâns 303 meciuri în prima ligă pentru Poli Iași. Cifra, de una singură, spune povestea unei constanțe rare: un fundaș despre care se vorbea prin calm, disciplină tactică și felul în care își „așeza” colegii dintr-o privire. În Copou, pentru suporteri, „Mituș” Anton nu a fost un episod, ci un reper.
După ce a ieșit din prim-plan, nu s-a rupt de sport. A ales catedra, devenind profesor de educație fizică și formând generații de elevi, mai ales la Școala Generală nr. 10 din zona Oancea – Tătărași. În spatele catalogului, aceeași idee: muncă, rigoare și un respect aproape încăpățânat pentru reguli.
Legătura cu Politehnica Iași a rămas vie și după retragerea din activitate. În sezonul 1995–1996, a revenit în Copou pentru scurt timp ca antrenor principal în prima ligă, un gest care, pentru mulți, a sunat ca un mesaj simplu: „aici e casa mea”.
Aradul și două destine care au schimbat vestiarul
În Arad, tensiunea e de alt tip: acolo, fiecare generație are „ai ei”, iar două nume din anii ’70 și din epocile care au urmat au rămas legate de UTA în moduri pe care doar orașele cu tradiție le înțeleg. Lazăr Pârvu, născut la 24 februarie 1946, la Orșova, a fost genul de fotbalist puternic și polivalent, remarcat devreme și împins firesc spre echipe mari.
La doar 20 de ani a ajuns la Dinamo București, unde a evoluat timp de patru sezoane, apoi drumul l-a dus la CFR Timișoara. În 1972, a venit pasul care l-a legat definitiv de Arad: transferul la UTA. Acolo a primit o responsabilitate rară — a fost ales de legendarul Iosif Lereter să îi moștenească tricoul la retragere, un gest simbolic care cântărește mai greu decât orice prezentare de lot.
A mai trecut pe la Poli Timișoara, iar retragerea a venit devreme, la doar 31 de ani, de la UM Timișoara. Dar nici după aceea nu s-a îndepărtat: a rămas în fotbal ca observator federal, o prezență pe care oamenii o recunoșteau imediat și o primeau cu respect.
Iar peste toate, în octombrie 2025, Aradul a primit o altă lovitură legată de un nume uriaș: Flavius Domide, unul dintre cei mai mari fotbaliști ai orașului, un jucător care a rămas în memoria publicului ca „copilul teribil” al fotbalului arădean.
În datele care au rămas în urmă, vestea a fost consemnată astfel: Dumitru „Mituș” Anton a murit în ianuarie 2026, la 73 de ani; Lazăr Pârvu a murit în decembrie 2025; iar Flavius Domide a murit în octombrie 2025.
DISCLAIMER!! Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.
