Triunghiul morții este un film românesc din anul 1999, regizat de Sergiu Nicolaescu, în care se reconstituie luptele purtate de armata română impotriva ocupanților germani în Primul Război Mondial în localitățile Mărăști, Mărășești și Oituz.
Ecaterina Teodoroiu (Ilinca Goia) este singura femeie care participă la bătălie. În film mai apar personaje importante ca Generalul Alexandru Averescu (Sergiu Nicolaescu), Regele Ferdinand (Eusebiu Ștefănescu) și Regina Maria (Maia Morgenstern).
După un răgaz de peste patru ani, Sergiu Nicolaescu revine în forţă cu o superproducţie extrem de ambiţioasă: Triunghiul morţii. Un asemenea consistent respiro între două premiere l-am mai aflat doar o singură dată în filmografia prolificului nostru cineast şi anume la începuturile carierei sale, acum mai bine de trei decenii, când Dacii (1966) fusese urmat, tot la patru ani distanţă, de Mihai Viteazul.
Film de inspiraţie istorică aidoma acestor prime opere de anvergură cinematografică ce i-au adus regizorului consacrarea, recentul Triunghiul morţii se iveşte într-un moment de sensibil reviriment internaţional al peliculelor de război; ecourile bătăliei pentru premiile Oscar, ce a numărat printre combatanţi realizări de calibru ale genului, precum Salvaţi soldatul Ryan şi La hotarul dintre viaţă şi moarte, nu s-au stins încă, dezbaterile privitoare la apropierile şi diferenţele dintre ele continuând şi în prezent.
În cvradrupla-i calitate de dialoghist, scenarist, interpret principal şi regizor, Sergiu Nicolaescu îşi preţuieşte omeneşte creaţia: deşi înfăptuit cu un deviz considerat de austeritate, Triunghiul morţii poate fi comparat, după opinia sa, cu marile filme americane, beneficiare de bugete impresionante.
Având acceptul autorului, să-l comparăm deci. Genul proxim îl aflăm neîndoielnic pe „linia Spielberg”, a spectacolului cinematografic de mare montare, presărat cu varii atracţii audiovizuale.
Luptele crâncene de pe fronturile româneşti ale celei dintâi conflagraţii mondiale devin astfel, în Triunghiul morţii, prilejuri de etalare a unor virtuozităţi remarcabile (cascade înlănţuite, efecte de pirotehnie, sunet Dolby stereo în premieră naţională etc., etc.), presupuse a izbuti să readucă în săli măcar o parte din fanii de altădată ai realizatorului, atât de mofturoşi astăzi.
Din păcate, într-un film de două ore şi jumătate, fie el şi de război, nu pot glăsui doar armele, un atare edificiu de amploare nu se poate susţine doar prin gloanţe, marşuri şi baionete.
Ar mai trebui (printre multe altele, desigur), un story atrăgător (în buna tradiţie americană, evident) şi câteva personaje ataşante, capabile să ne vorbească cu har despre „dragoste, bucurie, dezamăgire, virtute, trădare, sacrificiu, moarte” (sau măcar despre o parte dintre ele). Aceste nobile deziderate rămân însă doar în faza unor simple enunţuri, atâta vreme cât eroii Triunghiului morţii, figuri emblematice ale istoriei ori simple produse ale ficţiunii, nu dobândesc decât arareori o veritabilă consistenţă dramaturgi-că.
Dacă Sergiu Nicolaescu se arată ezitant în luarea unei decizii estetice ferme, dacă o anume ambivalenţă contraproductivă subminează o construcţie cinematografică atât de complicată în fond, ne temem că nu bugetul „modest” poartă vina. Căci, între eforturile de reconstituire cvasidocumentară a unor evenimente cruciale din anul românesc 1917 şi introducerea permanentă în canavaua acţiunii a unor făpturi desprinse parcă dintr-un întârziat Peneş Curcanul (ţăranul Gheorghe Purice, soldaţii fraţi Ailenei, dar nu numai), nu există, practic, punţi de legătură.
Nici în cealaltă tabără, a personalităţilor intrate demult în dicţionare şi în cărţile de şcoală, lucrurile nu stau prea bine. Militari de profesie (generalii Averescu, Prezan, Berthelot, Crăiniceanu, mareşalul Mackensen), capete încoronate (regele Ferdinand, regina Maria, împăratul Wilhelm al II-lea, prinţul Carol), oameni politici (Octavian Goga, I.I.C. Brătianu), ba chiar şi legendara eroină Ecaterina Teodoroiu (Cătălina Toderoiu în Triunghiul morţii) desfăşoară, rând pe rând şi în doze foarte inegale, o retorică greoaie, de o eficienţă audiovizuală incertă.
Într-un atare labil context, nu este nicidecum de mirare că însăşi drama (de mare vâlvă în epocă) a trădării colonelului Alexandru Sturdza, condamnat la moarte în contumacie pentru că „a preferat să piardă alături de Germania decât să câştige alături de Rusia”, se iroseşte undeva pe parcurs, deşi ar fi putut constitui ea singură subiectul unui film. Poate al unui alt film.
