Pentru foarte multi iubitori ai muzicii, sunetul acordeonului este asociat automat cu farmecul Parisului de la inceputul secolului trecut, cu cel al petrecerilor campenesti sau, potrivit unei expresii consacrate, cu “french way of life” (stilul francez de viata). Treptat, la serbarile populare, chitarele au inceput sa acompanieze acordeonul, in ritmurile muzicii folclorice, lautari ramasi anonimi dovedindu-se a fi adevarati virtuozi. De altfel, acest fel de muzica, interpretata la acordeon, a cucerit foarte repede intreaga lume. Si la noi este extrem de indragita, fie ca e vorba de cea traditionala sau de alte genuri (muzica clasica, contemporana, jazz etc), toate putand fi interpretate, astazi, la acordeon.
Daca v-ati pus vreodata intrebarea “Cine a inventat acordeonul?”, oricat de ciudat ar parea, raspunsul este “Nimeni!”. Nu se poate spune ca a existat o anume persoana care sa fi avut ideea sa construiasca, dupa niste reguli, acest instrument muzical. Fiecare piesa care intra in alcatuirea acordeonului, asa cum il stim astazi, are propria ei istorie. Numele – acordeon – vine de la faptul ca este de ajuns sa apesi o clapa pentru a face sa rezoneze un “acord”, sunetul fiind produs de niste tuburi puse in vibratie printr-un curent de aer generat de burduful instrumentului.
In 1829, un armean stabilit in Viena, Cyrill Demian, fabricant de orgi si piane, impreuna cu fiii sai, Carl si Guido, obtine un brevet al unui instrument muzical, numit “accordion”, din care se va naste “concertina”, brevetata in 1844, de catre Sir Charles Wheatstone (fizician si inventator englez), alcatuita dintr-un burduf cu butoane la cele doua capete ale sale, aceste doua instrumente stand la baza a ceea ce, mai tarziu, va fi acordeonul. In anii 1850-1859, concertinei i s-a adaugat o claviatura, instrumentul obtinut numindu-se “Orgelakkordeon”.
