„Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura!” Așa spun Sfintele Scripturi, iar eu știam asta. „Cine este fără de păcat să arunce primul piatra!” Eu, în nesăbuința mea, am crezut să sunt fără de păcat și am aruncat piatra. Piatra s-a întors și m-a lovit! Dar să vă povestesc totul…
Vreau să afirm despre mine că sunt o bună creștină. Dar, deși pretind că sunt roaba Domnului Iisus, viața mi-a dovedit că nu sunt. Am uitat de învățăturile Sale, am uitat să fiu bună, nepărtinitoare și să nu-mi judec se-menii. Dimpotrivă, i-am condamnat cât am putut, considerându-mă pe mine însămi o sfântă. Pedeapsa divină n-a întârziat să apară: am ajuns să comit exact păcatul de care le învinuiam pe celelalte femei. și, ce e mai rău, deocamdată nu mă gândesc să mă potolesc! Las lucrurile să curgă…
Păcatul meu este păcatul capital. Sunt amanta unui bărbat însurat, care are doi copii cu soția sa și care nu și-a exprimat niciodată dorința de a divorța pentru mine. Cu toate acestea, eu continui să mă întâlnesc și să mă iubesc cu el, de parcă n-ar fi nimic rău în asta. Pur și simplu, parcă am un văl pe ochi, care mă împiedică să văd realitatea așa cum este, anume că sunt o desfrânată. și asta se întâmplă numai fiindcă ante-rior le-am condamnat și pus la zidul rușinii pe mama și pe sora mea, care făceau ce fac eu acum. M-a văzut Dumnezeu și mi-a plătit-o cu aceeași monedă.
Cel mai mult am greșit față de mama. Am greșit flagrant, uitând cât s-a chinuit, de una singură, cu creșterea și educația mea și a surorii mele, Geanina, și judecând-o ca pe o curvă ordinară.
După moartea timpurie a tatălui meu, victimă a unei banale explozii a cuptorului din secția combinatului siderurgic unde lucra, ea nu s-a recăsătorit, deși era tânără și frumoasă. A preferat să își dedice viața fiicelor sale, neglijând propria persoană. O dovadă de altruism și de iubire creștină rar întâlnită, pe care nu am știut să o apreciez, drept dovadă cuvintele urâte pe care i le-am adresat atunci când am aflat că mama se întâlnea pe ascuns cu vecinul de la etajul 6:
— Mamă, ce fel de femeie ești tu? Dacă îți arde de hăndrăleală, de ce nu ți-ai găsit pe cineva lipsit de obligații? Nu te gândești că, dacă află nevastă-sa, îi strici casa domnului Georgescu?
— Magdalena, habar nu ai ce mizerie e în casa lui Georgescu, așa cum nu știi ce bucurie este în sufletul meu, așa încât nu te grăbi să judeci ceea ce nu cunoști, mi-a replicat mama pe un ton blând. E ușor să arunci vorbe jignitoare, defăimătoare, e ușor să pui un om la zid, dar oare e normal să faci asta? Nu cumva acesta este un păcat la fel de mare precum cel pe care îl înfierezi tu?
— Nu, mamă! Chiar dacă nu e normal să te judec, păcatul meu nu se compară cu al tău! am sărit eu, fără să mă gândesc o clipă măcar. Eu nu fac rău nimănui, decât, poate, cel mult mie, dar faptele și acțiunile tale pot răni și pe alții.
— Draga mea, tu nu realizezi că eu și Georgescu ne iubim și că, dacă se întâmplă asta, este fiindcă așa a fost scris să se întâmple?! a încercat mama o explicație cu iz fatidic. Nu ne-am pus noi în cap să ne îndrăgostim unul de celălalt, pur și simplu s-a întâmplat. și, cum ni s-a întâmplat nouă, i se poate întâmpla oricui. Chiar și ție.
— Mie?! Niciodată! am sărit eu cât colo, convinsă că învățăturile creștine dobândite din Biblie și de la Sfânta Liturghie mă vor feri de asemenea grozăvie. Eu sunt o ființă umană, condusă de rațiune și simțire, nu o vietate nevrednică, condusă de instincte primare. Cam așa a decurs discuția mea cu ființa care mi-a dat viață și care m-a crescut cu sacrificii, ființă căreia ar fi trebuit să îi arăt căldură, înțelegere și compasiune, dar căreia îi arătam, în schimb, răutate, intoleranță și dispreț. 0 discuție cu puternic impact emoțional, în urma căreia mama a rupt relația adulterină cu Georgescu, lucru de care avea să îmi pară rău peste ceva timp, atunci când voi fi aflat că vecinul divorțase și se recăsătorise cu o altă femeie…
Vasăzică, în casa omului chiar existaseră mari probleme, căsnicia sa fiind pe butuci, așa că bietul om se refugiase în brațele mamei. Eu, neștiind asta la vremea respectivă, i-am blamat pe amândoi, și rău am făcut. Era însă numai prima dintre greșelile majore pe care aveam să le comit și pentru care urma să plătesc scump.
A doua, și ultima, pe lista înfierării a fost Geanina. Sora mea mai mică a fost dintotdeauna răsfățata casei și, în consecință, era obișnuită să i se satisfacă toate poftele. Când era doar o copilă, i s-au și satisfăcut. Mai apoi însă, când a crescut, a devenit din ce în ce mai dificil a i se satisface. Iar când a depășit vârsta adolescenței, a devenit aproape imposibil. De ce spun asta? Fiindcă una din poftele ei era nimeni altcineva decât Fotescu, șeful său direct, om însurat și cu copii.
Geanina absolvise ASE-ul, secția Relații cu Publicul, și se angajase pe post de PR la o firmă de import-export. 0 firmă nouă, cu puțini angajați, dar cu vădit potențial de extindere, unde ea ajunsese printr-o cunoștință. De fapt și de drept, ea făcea de toate acolo, fiind un fel de mână dreaptă a lui Fotescu. Lucru care n-ar fi deranjat pe nimeni câtă vreme s-ar fi păstrat în sfera metaforicului; când însă a ajuns în cea a practicului, Geanina băgându-se în patul conjugal al lui Fotescu, a început să deranjeze. Pe mine, una, creștină practicantă, cu vechi state în ale bisericii ortodoxe, m-a deranjat profund.
— Geanina, tu ești fată serioasă sau o năpârcă destrămătoare de căsnicii? am întrebat-o, plină de furie, a doua zi după ce am aflat de amantlâcul său cu Fotescu. N-ai învățat nimic din prostia mamei?
— Mama n-a făcut nicio prostie, mi-a replicat ea pe un ton înțepat. Dim-potrivă, până să te amesteci tu în viața ei, a făcut cel mai frumos lucru cu putință pe lumea asta: a iubit și a fost iubită. Poate că ar trebui să experimentezi și tu așa ceva din când în când.
— Lasă-mă pe mine! am contraatacat, la rândul meu. Eu nu m-am tăvălit și nu am să mă tăvălesc niciodată cu un bărbat căsătorit. Eu nu sunt o femeie de moravuri ușoare.
— Magdalena, nu știu ce anume îți dă dreptul să judeci o ființă și să o cataloghezi drept păcătoasă, când și tu ești o păcătoasă. Poate nu te faci vinovată de păcatul preacurviei, dar ai alte păcate grele în fața lui Dumnezeu. Chiar dacă n-ai făcut vreun rău fizic semenilor tăi, în mod cert ai nedreptățit pe mulți umblând cu vorbe cârtitoare și defăimătoare la adresa lor. Pe mine, ca și pe mama, în mod sigur…
— Nu știu ce vrei să zici cu asta, am întrerupt-o brutal, dar știu că nu eu v-am aruncat în brațele unor bărbați însurați.
— E la îndemâna oricui să judece și să facă rău unui semen, mi-a mai spus Geanina, înainte de a încheia discuția. Dar îi este foarte greu să se judece pe sine însuși. Nu uita însă că cine defăimează pe altul și se ridică pe sine însuși în fața oamenilor este pe calea pierzaniei. Pregătește-te de ce e mai rău!
Am luat amenințările surorii mele ca pe niște vorbe spuse la nervi și nu le-am acordat prea multă atenție. Nu mă gândeam că aș putea păți ceva din cauza faptului că am pus la zidul infamiei relația contra firii în care era ea implicată. Dar, în același timp, nu mă gândeam nici la faptul că, la fel ca în cazul mamei, îmi etichetasem sora drept o femeie ușoară fără să știu nimic despre viața sa intimă și, cu atât mai puțin, despre a lui Fotescu.
Despre Fotescu, în paranteză fie spus, aveam să aflu ulterior, pe când Geanina se transferase la o altă firmă și încetase relația cu el, că fusese bătut rău de soartă. Nevastă-sa suferea de handicap locomotor de grad trei, fiind practic ieșită din jocul iubirii, iar bietul om, supus greșelii, cedase ispitei atunci când cunoscuse o fată frumoasă și sexy ca Geanina. Ce greșeală am putut face judecându-i pe cei doi îndrăgostiți! Ce păcat! Un păcat mare, pentru care, deși nu știam atunci, urma să plătesc crunt, și asta cât de curând.
Pedeapsa divină, în cazul meu, a fost aplicată la maniera fățiș vindicativă. și nu pot să mă plâng de asta, fiindcă o meritam cu prisosință. Le-am acuzat pe cele mai dragi ființe mie de lucruri oribile, deși nu cunoșteam dedesubturile poveștilor lor. și, la urma urmei, chiar dacă nu le-am cunoscut, ar fi trebuit să fiu alături de ele, indiferent de situație. Asta înseamnă bunătate creștină: a vădi milă față de semenii aflați în suferință, a încerca să îi vindeci.
Din păcate însă, de cele mai multe ori suntem virulenți când e vorba despre cei fără Dumnezeu, atinși de smintire sau care trăiesc în patimi. îi judecăm, în loc să ridicăm milostivire, rugăciune si dragoste necondiționată față de ei. Eu, cel puțin, n-am făcut nimic din toate astea, ci am acuzat. Asta până când mi s-au deschis ochii. S-a întâmplat la târgul de carte, acolo unde l-am întâlnit pe Cornescu.
Cornescu este directorul unei edituri de carte. Un om deosebit, cu un caracter frumos și un fizic impecabil. Genul de armăsar pursânge arab, care își lasă adversarii în urmă cu jumătate de tur, deși pleacă cu handicap în cursă, și care trezește admirația tuturor. Pe a mea, cel puțin, a trezit-o rapid atunci când m-a apucat de braț, m-a privit în ochi și m-a întrebat cu un glas sobru, plin de expresivitate, dar și de căldură, în același timp:
— Vă pot ajuta cu ceva, stimată duduiță? Doriți o recomandare? Am apreciat solicitudinea sa, dar am refuzat recomandarea. îmi era de ajuns să văd cum arată tipul, nu îmi trebuia altceva…
— Da, am răspuns, uzitând de simțul umorului cu care m-a hărăzit Cel de Sus. Unde se servește cea mai bună cafea turcească la nisip?
A apreciat gluma mea și a răspuns la fel de spiritual: — La cafeneaua turcească specia-lizată în cafea la nisip. Dar trebuie să vă avertizez că nisipul nu provine din Antalya, ci e adus de pe un șantier din Colentina.
Am zâmbit amândoi, după care am mers împreună la cafenea. Acolo am flirtat fără jenă, magnetismul dintre noi atingând cote paroxistice. Eram ca vrăjită, așa că am plecat la un hotel select, unde frumosul și virilul bărbat m-a convins că nu tot ce scrie în Sfintele Scripturi trebuie urmat ca la carte și că există clipe de fericire și dincolo de învățăturile creștine.
Din acea zi, eu și Cornescu am devenit intimi, și intimi suntem și în ziua de azi, deși au trecut câteva luni bune și, între timp, am aflat că este căsătorit și are doi copii. Ce mă deranjează mai tare e că de relația noastră au aflat și mama, și Geanina, care mă iscodesc, zâmbind amar și amintindu-mi cum le-am judecat eu cu ceva timp în urmă.
— Ce ai de gând, Magdalena? Vei renunța la relația adulterină? mă întreabă ele adeseori.
— Cum să renunț, când ne iubim enorm? le replic eu de fiecare dată. Ce dacă Cornescu e căsătorit? Stă cu nevastă-sa numai pentru copii, dar au o căsnicie deschisă. Acum am ințeles ce e dragostea adevărată!
Până la urmă, am decis să vorbesc totuși cu părintele Matei, om cu har, bun-simț și bune intenții. Părintele Matei m-a privit cu multă căldură și m-a ascultat cu răbdare, iar la final mi-a pus mâna pe frunte, m-a dezlegat și mi-a spus niște cuvinte pe care n-am să le uit niciodată. Zicea așa Matei:
— Plătești acum pentru păcatul de a-ți fi judecat mama și sora. Ai greșit. Nu trebuia să le condamni. Trebuie să privim patima semenilor ca pe un handicap grav, nu al trupului, ci al sufletului. și, așa cum arătăm compasiune față de cei fără o mână, un picior sau un ochi, așa trebuie să arătăm și față de cei cu handicap sufletesc, adică atinși de patimi. Nu judecata noastră îi lipsește aproapelui căzut, ci ajutorul să se ridice. Este îndeajuns de osândit de soartă pentru a-l mai osândi și noi cu morala noastră. Deci, în loc să-l judecăm, hai să încercăm să-l înțelegem, să-l sprijinim și, mai ales, până la vindecare, să-l iubim așa cum este.
Am dat din cap, în semn că am înțeles ce vrea să spună. și chiar înțelesesem, nu mințeam așa, de rușine. Acum, îmi pare rău pentru ce le-am făcut mamei și Geaninei. Le-am presat până au renunțat la iubirile lor. Ele însă nu mă presează pe mine. Mă ajută, cu răbdare, să mă vindec de Cornescu. Habar nu am cât va dura această vindecare, dar sunt convinsă că bunul Dumnezeu va orândui lucrurile cum știe El mai bine. și o să fie bine!
