O fetiță din România a devenit o adevărată vedetă pe rețelele de socializare după ce a demonstrat că știe să citească, de pe bucăți de hârtie ținute în mână de tatăl ei, cuvinte întregi, dintre care unele chiar lungi.
Fetița se ”antrenează” la începutul clipului cu câteva litere, pentru ca apoi să treacă la cuvinte întregi.
Ea își dă seama rapid că pe bucățile de hârtie din fața ei sunt scrise cuvinte ca apă, lapte sau ceai, dar și construcții ceva mai lungi, ca șosete sau albastru.
Copiilor le place să răsfoiască de la 1 an. La început, mișcarea paginilor îi amuză și îi intrigă; în timp, îi ajută la dezvoltarea coordonării mușchilor mici ai mâinii și a ochilor; astfel, cartea apare deja în viața copiilor ca un instrument pregătitor pentru fundamentele cunoașterii.
Nu după mult timp, din ea încep să citească și să creeze sens părinții, bunicii, educatoarele. Încă de la grădiniță, majoritatea copiilor au în programul zilnic un interval anume dedicat împrietenirii cu paginile cărților. Preșcolarii merg la bibliotecă înainte de formarea deprinderii propriu-zise. Li se citește, li se construiește abilitatea de a face predicții, a urmări imagini și a le așeza în ordine cronologică.
Nu cred că se pune problema vârstei. Cărțile fac parte din viața noastră cum face parte muzica sau jocul. Motivul pentru care ele dispar la un moment dat ține, cred, de obiceiurile familiilor. Dacă acestea nu le includ constant în rutina zilnică, ele sunt rapid înlocuite de mijloace care servesc pe tavă imaginației lucruri ușor de preluat, fără efort cognitive sau negocieri semantice: televizorul, de pildă, este un astfel de servitor comod al imaginației altora în casa copiilor noștri.
