Nașterea în apă este un fenomen care a luat amploare și pe la noi. Încrederea deplină în dragostea soţului ei a făcut din Simona o femeie cu adevărat împlinită. Aceasta i-a mai dat un strop de curaj atunci când, într-un mod mai puţin obişnuit, l-a adus pe lume pe fiul lor.
“Era în 2002, când eu şi soţul meu ne-am hotărât să avem un copil. Pasionat de tot soiul de aventuri , soţul meu visa ca băiatul lui să vină pe lume într-un fel mai special. După ce a vizionat un reportaj, pe canalul Discovery, despre naşterile în apă, şi-a propus să facă tot ce-i stă în puteri pentru a-şi îndeplini visul, cu toate că nici nu ştia dacă la acea dată se practica o astfel de metodă în România. Dar s-a documentat şi a găsit răspunsul într-o revistă de specialitate. În localitatea Victoria, din judeţul Braşov, “misterul” referitor la naşterea în apă fusese deja desluşit.
Nașterea în apă, o surpriză plăcută
Iubitul meu soţ avusese grijă de tot ce ținea de nașterea în apă. A făcut rost de numărul de telefon de la spital, a sunat şi a făcut până şi programarea. Cunoscându-mă foarte bine, ştia că nu voi accepta să fac ceva despre care nu mai auzisem, că nu voi fi de acord să plec de acasă, mai ales la o distanţă atât de mare. În plus, faptul că mă aflam la prima sarcină îmi dădea şi aşa destule îndoieli, temeri şi nedumeriri referitoare la ce avea să se întâmple în momentul naşterii.
Aşa că soţul meu m-a luat prin surprindere: mi-a spus că vom merge într-o excursie la Braşov. Totuşi, a trebuit să mai treacă o vreme până a reuşit să mă convingă că nu poate să ni se întâmple nimic rău, nici mie şi nici bebeluşului, că, dimpotrivă, apa nu va face decât să mă ajute, să-mi uşureze naşterea.
Şi “delfinaşul” a “ţâşnit” în lume
Am avut încredere deplină în soţul meu. Nu am cuvinte să-i mulţumesc pentru răbdarea pe care a avut-o şi pentru toată dragostea lui. Datorită lui m-am simţit cea mai fericită şi iubită femeie din lume. Aproape de sfârşitul lunii martie, pe 28, în 2003, pe cerul vieţii noastre a răsărit soarele unui nou început. Şi ghici cine a fost tot timpul lângă mine, cu trup şi suflet, şi mi-a insuflat curajul de care aveam nevoie? Nimeni altul decât… iubitul meu soţ. A avut tăria să-mi fie alături de la început până la sfârşit, a filmat momentul când „delfinaşul” nostru a „ţâşnit” pe sub apă… Chiar el i-a tăiat cordonul ombilical fiului nostru, bineînţeles cu ajutorul doctorului.
Va urma…
Au fost momente unice, cu lacrimi de emoţie şi fericire. Clipe ce au făcut şi mai puternică dragostea noastră. Nu mai conta nimic, decât noi doi şi mogâldeaţa ce-o ţineam în braţe. Parcă încerca să zâmbească şi să ne liniştească. Şi astăzi suntem la fel de fericiţi şi împliniţi. Copilul este sănătos, vioi, plin de energie. Oricât de obosiţi am fi după o zi de muncă, zâmbetul lui ne face să uităm de toate grijile şi ne încarcă de energie şi optimism. El este minunea noastră, centrul universului nostru de acum. Dar povestea merge mai departe… Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul nepreţuit pe care ni l-a dat şi, cred eu că nu cer prea mult dacă, pe viitor, poate într-un mod şi mai special, va veni pe lume şi o surioară…”
Sursa: libertateapentrufemei.ro
