„Trebuia să plec în vacanță, dar în două luni mă făcusem cât casa. M-am îngrășat enorm. M-am dus în dormitor, m-am dezbrăcat, apoi mi s-a rupt filmul, nici nu știu ce s-a întâmplat cu soțul meu, ALIN. A doua zi când am intrat în bucătărie am avut un șoc.” De necrezut ce-a pățit femeia

Cea mai ingrată „meserie” de pe lumea asta e cea de casnică. Statul acasă te tâmpește, te transformă într-o gospodină obsedată. începe să nu-ți mai pese te tine, ajungi să te neglijezi, sâ te îndopi cu mâncare și cu iluzia că toți te vor iubi așa cum ești, dar…

Spălam vasele în dimineața aceea și mă gândeam că există și bucurii pe lume: peste o săptămână, urma să mergem în vacanță, la mare. Era și timpul să gust din plăcerile vieții, căci lăsam în urmă un an greu, în care-mi schimbasem meseria: din învățătoare, devenisem casnică. Credeți-mă, mi-a fost mai ușor să strunesc o clasă întreagă de copii zvăpăiați decât să le țin piept, de dimineața până seara, celor două odrasle răzgâiate ale mele, Maia și Luca. N-am avut încotro, căci mama, cea care i-a alintat, s-a îmbolnăvit, iar soacră-mea nu concepe să-și ia asemenea pacoste pe cap. Așa că, în loc să-mi iau zi de zi catalogul în brațe și să purced spre clasă, apucam sacoșa de piață și mă avântam spre tarabele cu de-ale gurii. Ăsta era doar începutul unei zile de muncă acasă, unde mă așteptau cratițele de umplut, rufele de spălat, curățenia și lecțiile copiilor.

în primele două luni, am ținut pasul cu ritmul ăsta draconic. Seara, când se întorcea de la lucru Alin, soțul meu, îl așteptam gătită și aranjată, cu masa pusă. Pe urmă, m-am lăsat cotropită de oboseală și de un sentiment pe cât de fals, pe atât de palpabil, cel al inutilității. Ce rămânea din munca mea de zi cu zi? Alte vase de spălat, alți cartofi de curățat, alte lecții de pregătit… și ce sens avea osteneala să mă fac seara frumoasă pentru Alin, când el venea frânt de oboseală și abia dacă-mi arunca o privire atentă? Noroc că aveam cu cine schimba câte-o vorbă, în timpul zilei. Cu vecina mea, Dana, studentă fără voia ei la o facultate particulară, gata oricând să-mi țină companie.

— Nu prea te trage ața la-nvățat, am dojenit-o în timpul unei sesiuni, când își pierdea ore întregi la mine în bucătărie, în fața ceștii cu cafea.

— Ce să fac, dragă, nu eu le-am cerut alor mei să-mi plătească facultatea. Mai bine-mi dădeau banii în mână, că…

— Ce făceai cu ei?

— îmi îngrijeam frumusețea.

— Nu zău?! Pentru cine?

— Pentru un tip fain ca Alin al tău, care să mă țină și-n puf și acasă!

— Nu mă invidia, Dana, că nu mi-e ușor!

— Nu te invidiez, dar să știi că nu-ți dai seama cât ești de norocoasă.

— Ei, haide, lasă constatările astea filozofice, i-am dat eu peste nas. Ia mai bine niște plăcințele! Sunt calde.

— Nu, nu, mersi! țin la siluetă!

— Bine faci. Eu am să „păcătuiesc”, în schimb.

O făceam cam des, în ultima vreme. Ori de câte ori mă săturam de sarcinile mele zilnice, îmi ofeream câte-o îmbucătură de ceva bun. Pe urmă, îmi reluam parcă treaba cu mai multă tragere de inimă.

Așa făcusem și în dimineața de care vă povestesc: ca să am chef să spăl vasele, mă delectasem mai întâi cu niște Nutella, rămasă de la micul dejun al copiilor.

— Mama, mama! a strigat Maia din sufragerie, rupându-mi șirul gândurilor. Vino să vezi ce-am făcut!

Am lăsat vasele și-am alergat, speriată de perspectiva unei boacăne. Nu era vorba de asta, fetița mea vroia să-mi arate o „măreață realizare”. Pe masa din sufragerie se lăfăiau patru figurine, migălite de mânuțele ei, din plastilină: doi omuleți, unul mai înalt, cu urechi mari, altul mai mic, cu o minge în mână, o fetiță cu două cozi ca două antene și un alt personaj, mai mare ca celelalte și rotund ca un balon, care părea să fie de sex feminin, fiindcă purta rochie.

— Cine sunt? am întrebat-o cu blândețe, închipuindu-mă deja frecând tăblia mesei ca s-o scap de ravagiile plastilinei.

— Ăștia suntem noi.

— Dar eu unde sunt?

— Aici! a răspuns ea senină, indicând personajul de forma unui balon.

Vasăzică așa mă vedea fiica mea în vârstă de șase ani…

— Bine, Maia, acum strânge mizeria asta de pe masă!

în timp ce fiică-mea își strângea contrariată „opera”, m-am năpustit în dormitor și m-am privit în oglindă. Eram eu, cea de toate zilele, doar că nepieptănată și nefardată. Am scos din dulap șortul, rochia crem și costu-mul de baie, cumpărate cam cu o lună în urmă, anume pentru la mare, și le-am încercat pe rând. Stupoare! Fermoarul șortului nu se închidea, nasturii rochiei nu mă cuprindeau, iar costumul de baie, chiar dacă se întindea după cum i-o cerea corpul meu, mă arăta în oglindă ca pe… un balon galben. Nu mai aveam talie, nu mai aveam forme. Oare când mă schimbasem în așa hal? Nu era de mirare că bietul Alin nu mă mai lua în brațe să mă poarte până în pat, seara…

— Cucu-bau! am auzit, în hol, vocea Danei. Unde ești, Simona?

Asta-mi mai lipsea acum! Să-și bage iar Dana nasul în treburile mele, cu obiceiul ei nesuferit de-a da buzna la noi în casă oricând avea chef. Trebuia să încui ușa, de-acum încolo. Dar dacă s-ar fi supărat? Dacă ar fi refuzat să mai stea câte-o oră, două, cu copiii, când eu și Alin mai ieșeam seara?

— Sunt aici, vin imediat! am răspuns.

Atunci s-a deschis ușa la dormitor și s-a întâmplat exact ceea ce nu voiam. Din ușă, Dana cea suplă și cochetă mă privea cu un aer uimit și compătimitor.

— Vai, Carmen, ai văzut ce pățești dacă n-ai grijă de tine? Alin ce zice?

— Alin mă iubește așa cum sunt! i-am retezat-o scurt. și nu-ți mai bate capul cu problemele mele de familie!

— Văd că ești cam întoarsă pe dos, mi-a răspuns Dana, jignită. Te las acum…

— Cum vrei!

Zbang! s-a auzit ușa de la intrare.

— Mamaaa! a zbierat Luca. Ziceai că ne duci azi la McDonald’s!

Am smuls costumul nesuferit de pe mine, am sărit în tricoul și pantalonii vechi de trening, „uniforma” mea de casă, la care renunțam tot mai rar în ultimul timp, și m-am năpustit spre camera copiilor.

— A spus cineva ceva? i-am întrebat cu asprime.

— Era vorba că mergem…

— Niciun McDonald’s! Să vă ducă tata!

— De ce? au întrebat amândoi în cor, cu ochii măriți de uimire.

— Uite-așa, fiindcă mama voastră e grasă! am strigat, arătând acuzator cu degetul spre figurinele Maiei.

și dusă am fost, la bucătărie, unde apa șiroia deja pe jos, după ce inundase chiuveta. „Mama lor de vase!” am scrâșnit printre dinți, în timp ce ștergeam dezastrul. „Azi, mâncăm rasol cu morcovi! Fără budincă, fără prăjituri! Să se-nvețe minte cu toții!”

— Plec la piață! le-am strigat copiilor, înșfăcând sacoșa. Să fiți cuminți, da?!

— Putem să mergem la Dana?

— Da’ ce, voi n-aveți casă? N-aveți mamă? Ia mai lăsați-mă cu Dana!

Mda, cam des era fata asta pe la noi… Dacă-i făcea ochi dulci lui Alin? Dacă erau amorezați unul de celălalt și aveau o aven-tură, chiar sub nasul meu – mă gândeam, în timp ce coboram scările, încercând să nu scap vreun papuc din picior. Nu mai ieșisem niciodată din casă astfel „echipată”. Dar ce conta? Oricum eram grasă, urâtă și nu mă iubea nimeni, nici măcar fiică-mea.

M-am întors de la piață cu sacoșa plină! La fel de plină eram și eu… De nervi! Primisem destule complimente pe ziua aceea. Am aruncat rasolul în oala minune și m-am apucat să curăț legumele.

Prânzul. Copiii ședeau tăcuți la masă, cu nasul în farfurii.

— Ce-i? De ce nu mâncați? Cât să vă aștept, mironosițelor, ca să curăț pe urmă bucătăria după voi? Că uite-acuși se face ora șase și vine clientul următor la masă!

— Nu-mi place rasolul, mamă… scâncește firav Maia.

— Nici morcovi fierți nu ne place să mâncăm… o completează Luca, mai curajos. Asta ne-ai dat când am fost bolnavi…

— Foarte bine, dar asta trebuie să mâncați, dacă nu vreți să ajungeți grași, ca mama voastră! arunc eu replica tăioasă.

Copiii au început să mănânce încet, tăcuți. Aha, vasăzică, am ajuns și sperietoare!

— Am mâncat. Putem să mergem la joacă?

— La lecții, vrei să spui!

— Mama, dar sunt în vacanță… Uitasem, ce-i drept. Luca era în vacanța de vară. Peste o săptămână, urma să mergem la mare. 0 familie fericită: tatăl cu cei doi copii și cu balonul de nevastă-sa.

— Bine, atunci, mergeți în camera voastră și faceți figuri din plastilină!

După ce am pornit mașina de spălat, mi-am dat seama că pusesem un tricou negru lângă cele de culori deschise. Dumnezeu cu mila! Ce-o ieși o ieși! N-aveam timp de fleacuri, mă aștepta un teanc de rufe la călcat. Bine că n-o mai aveam pe cap pe Dana!

Ora cinci jumate. Uitasem să iau pâine și lapte pentru a doua zi! Am fugit la magazin. Normal că, la ora aia, era coadă. Toată lumea care venea de la serviciu își găsea de lucru printre rafturile cu marfă. Nesătuii! Lor nu le spunea nimeni să aibă grijă de siluetă?

Când m-am întors, Alin era deja acasă. Ieșea îngândurat din camera copiilor.

— Acuma îți pun în farfurie, i-am zis în grabă, fără să-l privesc.

— Nu acum, Carmen, merg întâi cu copiii în parc și mănânc după aceea.

Fusesem pârâtă, așadar. Nu mai eram bună de nimic, nici măcar de mamă. „Nu-i nimic, mi-am zis, macaroane cu brânză or să mănânce diseară!”. S-au întors pe la opt. Am auzit ușa garsonierei de vizavi cum se deschide și se închide. Mi s-a părut că o aud pe Dana spunând „Pa”.

— Ați fost și cu Dana? i-am întrebat pe ai mei, de cum au intrat în casă.

— Da, ne-a văzut pe geam și a venit și ea după noi, a răspuns Alin.

— Mâncarea e pe masă. Noapte bună!

— Simona, aș vrea să stăm puțin de vorbă.

— Nu acum, Alin, sunt moartă de oboseală. Dacă n-ai cu cine conversa, o ai pe Dana la îndemână.

M-am dus în dormitor, m-am dezbrăcat fără să mă uit în oglindă și am citit până mi s-au înroșit ochii. De plâns. Pe urmă, am adormit. Am visat că eram cu toții la mare; Alin și copiii se jucau pe mal, iar eu înotam spre ei. Dar nu reușeam să ajung înot către mal, oricât mă străduiam, cu mișcări pe care le credeam grațioase și agile. Fiindcă venea câte un val care mă rostogolea pe spate și mă trezeam plutind ca un balon și bătând caraghios și zadarnic aerul cu mâinile și cu picioarele. îl strigam disperată pe Alin, dar nu mă auzea. Sau nu voia să mă audă.

Dimineața, când am deschis cu greu ochii, din pricina durerii de cap, am luat o hotărâre. Să-i las să se ducă la mare fără mine. Când am intrat în bucătărie, Alin ședea la masă și își bea încruntat cafeaua.

— Văd că te descurci și fără ajutorul meu, am remarcat, sarcastic. Dar am impresia că ai întârziat la serviciu.

Era nouă și jumătate. Cum de dormisem atât?

— Nu, Carmen, mi-am luat o zi liberă.

— ți-e teamă că nu sunt în stare să am grijă de copii? Apropo, unde sunt?

— I-a luat Dana, pentru o oră.

— Aha, nu cumva pentru tot restul vieții? Cred că le-ar plăcea să aibă o mamă tânără și suplă… și ție la fel, am adăugat și, în acel moment, mi-au dat lacrimile.

Atunci, Alin s-a ridicat de la masă, a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Iartă-mă, Carmen, iartă-mă că n-am avut ochi să văd…

— Cum mă îngraș? l-am întrebat, printre suspine de plâns.

— Cât îți e de greu să duci toată ziua casa și familia noastră în spate, fără nicio mulțu-mire. M-am lăsat pradă rutinei și oboselii, am uitat să trăiesc. Se pare că te-am molipsit și pe tine.

— Cum? Chiar mă înțelegi?

— Da, până și Luca a înțeles de ce te-ai supărat ieri-dimineață. Mi-a povestit de figurinele alea. știi că te-au „remodelat”? Te-au făcut cea mai frumoasă!

— Cum or să mă ierte copiii?

— E drept că i-ai cam speriat, ieri. Dar le-a trecut. Așteaptă nerăbdători să vină acasă, la mama lor.

— De ce i-ai dus la Dana?

— Ca să putem sta de vorbă în voie.

— Dana e tânără și subțirică…

— Da, ai dreptate. și are un suflet de aur. S-a priceput de minune să-i liniștească pe copii ieri, în parc. și e tare îngrijorată pentru tine.

— Am crezut că…

— știu, Carmen. Ieri, ai crezut numai năzbâtii. Toată lumea ta s-a întors pe dos. Poate că e mai bine așa, fiindcă, de-acum încolo, știm cum s-o păstrăm la locul ei.

A doua zi, Dana m-a dus în oraș, la magazine știute de ea. Mi-am cumpărat un costum de baie superb, negru, un șort și o rochie vaporoasă, care-mi masca lipsa taliei. și când ne-am întors din vacanță, mi-a recomandat, ca expertă în frumusețe ce este, o rețetă de cură de slăbit care, fără să mă leșine de foame, mi-a „furat” în două luni kilogramele în plus.

— Ce-ți spuneam eu, dragă? mă dăscălește ea și acum, când mă pregătesc seara, să ies cu Alin în lume. 0 femeie trebuie să fie mai întâi frumoasă pentru omul ei. Restul contează mai puțin!

— Asta înseamnă că nu mai ai chef să-ți dai vreodată licența? o tachinez, la rândul meu.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.